Profesorul, țapul ispășitor universal
Românul are o boală veche. Nu cancer, nu diabet, nu boala vacii nebune. Ci boala pe profesori, prezentă la tot mai mulți.
Când nu știi să scrii trei fraze fără să omori limba română, profesorul e de vină. Când n-ai învățat nimic în liceu pentru că-ți era lene, nu pentru că n-ai avut de la cine, tot profesorul e de vină. Când copilul tău n-are cei șapte ani de-acasă, dar tu ai iPhone și BMW, iar el înjură ca-n Ferentari de la clasa a patra — ghici ce? Da, tot profesorul.
Doar pretenții infinite
Că e prost plătit, că își cumpără singur markerele, că vine bolnav la școală, că face naveta trei sate — nu contează. Românul vrea să-l vadă plecat. Să fie umilit.
Urlă din toate colțurile țării, tot felul de neaveniți, că profesorii sunt slabi, că nu se adaptează, că nu merită mai mulți bani. Dar când vine vorba de a înțelege că un om educat nu crește ca păpădia pe marginea drumului, ci are nevoie de rădăcini, apă și lumină — adică muncă, sprijin, respect — tăcere.
Tăcerea din cancelarie
Profesorii tac. Nu pentru că n-ar avea ce spune. Ci pentru că n-au cui. Nimeni nu mai ascultă.
Sindicatele, de prea multe ori, au devenit birouri de turism pentru lideri, iar cancelariile s-au transformat în camere de supraviețuire psihologică. Oameni epuizați, umiliți, sacrificați în fiecare zi pe altarul ignoranței colective.
Ministrul cu catalogul în flăcări
Actualul ministru al Educației – adică primul om al școlii – pare să fi ratat chiar lecția despre ce înseamnă educația. În loc să fie vocea profesorilor, a devenit portavocea populismului cu iz de cafenea electorală.
Declarații bombastice, gândire pe genunchi sau pentru a ridica audiența, acuzații aruncate în aer. Ministrul a oferit, în ultimele luni, muniție tuturor celor care urăsc școala. A arătat cu degetul spre profesori ca spre o castă de leneși, incompetenți, privilegiați. O retorică care prinde bine la cei care n-au citit o carte în viața lor, dar știu cum „ar trebui” să predea alții.
Nu l-am văzut vorbind despre fondurile insuficiente, despre lipsa de consilieri școlari, despre școlile fără apă sau internet. Dar îl vedem zilnic pozând în reformator, cu o mână pe limbajul de lemn și cu cealaltă pe ciocanul care lovește direct în cei care mai țin sistemul în viață.
Politicieni…
Despre politicienii care dau lecții despre educație: unii au diplomă de liceu luată pe burtă. Alții au fost repetenți în serie, dar ajung azi să vorbească doct despre „performanță în sistem”. Alții, mai subtili, au mastere luate la kilometru, la facultăți care, dacă ar fi fost restaurante, n-ar fi trecut nici de Protecția Consumatorului.
Acești oameni decid bugetul educației. Ei scriu legi. Ei votează „reforme”. Și tot ei vin apoi să certe profesorii că n-au făcut destul. Că n-au salvat copiii.
E ca și cum ai da foc unei case și apoi ai certa pompierul că a întârziat.
Când ultimul profesor va pleca
Într-o țară în care educația a devenit sinonimă cu „timp pierdut”, profesorul a ajuns inamicul public numărul unu.
Și totuși, când o să dispară și ultimul profesor care mai crede că meseria lui contează, când o să rămână doar ecranele și influencerii, doar tutorii plătiți la negru și clipurile pe YouTube, o să realizăm ce-am pierdut.
Dar va fi, evident, prea târziu.
