Colegi, răbdarea noastră s-a sfărâmat sub cizma grea a indiferenței. În timp ce noi ieșeam în stradă, cerând respect, condiții decente și dreptul sacru al elevilor la o educație adevărată, Daniel David, boierul autoproclamat al educației, își savura vacanța. Ce dovadă mai clară ne trebuie că, pentru el, noi suntem doar umbre pe moșia sa? Sfidare nerușinată, nepăsare crasă, un mesaj tăcut, dar asurzitor: nu contăm.
Când, în sfârșit, catadicsește să revină, ce face? Se așază oare la masa negocierilor cu reprezentanții noștri? Merge la minister să caute soluții? Nu. Aleargă din podcast în podcast, ca un senior medieval care se laudă cu moșia sa, în timp ce iobagii trudesc în noroi. Bolborosește aceleași fraze goale, lipsite de logică, învăluite în fumul propriei aroganțe. Se consultă cu „specialiști” de carton – foste manechine transformate în „consiliere”, specialiste în social media, maestre ale filtrelor de Instagram – ca să ambaleze aberațiile sale drept „reforme”. Așa arată viziunea lui David: o școală cosmetizată cu hashtaguri, o farsă digitală în care noi, profesorii, suntem reduși la decor în pozele lui de campanie.
Ipocrizia lui atinge cerul. Bani pentru profesori? Nu există. Bani pentru elevi, pentru săli de clasă, pentru manuale? O glumă proastă. Dar milioanele curg râuri pentru proiecte de imagine, pentru „donații” către Republica Moldova sau pentru microbuze electrice care miros a tunuri de la o poștă. În timp ce noi, profesorii, suntem zugrăviți de acest boier al educației ca leneși, ca cerșetori care îndrăznesc să ceară ce li se cuvine, el pozează în lider vizionar, un stăpân de moșie care împarte ordine de la înălțimea turnului în care s-a cocoțat. Ne cere să ne plecăm frunțile, să acceptăm umilința ca pe o virtute, să mulțumim pentru firimiturile aruncate de la masa sa.
Dar să fie clar: școala nu e moșia lui David. Școala trăiește prin noi. Noi, profesorii, suntem cei care intrăm zilnic în sălile reci, cu creta în mână și speranța în suflet, trăgând educația din prăpastie cu unghiile. Noi suntem cei care, în ciuda unui sistem care ne strivește, continuăm să construim minți și caractere. Și ce primim în schimb? Umilință. Sacrificii nesfârșite pentru greșelile altora, pentru decizii luate de incompetenți cocoțați în fotolii de piele. Ni se cere să tăcem, să acceptăm salarii de mizerie, norme mărite absurd și un sistem care ne tratează ca pe iobagi legați de glie, în timp ce boierul David se laudă cu „reformele” lui în conferințe internaționale.
Boicotul nu e doar despre salarii sau norme. E despre demnitate. Despre curajul de a spune „destul” într-o țară unde educația e călcată în picioare de autocrati cu discursuri goale. E despre a le arăta elevilor noștri că nu putem fi complici la această mascaradă, că există linii pe care nu le trecem, indiferent cât de greu ne apasă cizma sistemului. Refuzăm să fim decorul în pozele unui ministru care conduce ca un senior medieval, absent din realitatea claselor, dar prezent în lumina reflectoarelor.
Suntem profesori. Am trecut examene peste examene, am învățat, am trudit, am construit. Nu suntem iobagi pe moșia nimănui. Nu suntem sclavii unui sistem care ne vrea îngenuncheați, mulțumind pentru zdrențele aruncate de la masa boierilor. Particip la boicot pentru că refuz să tac, refuz să accept umilința ca normă, refuz să fiu complice la distrugerea educației. Particip pentru că demnitatea noastră nu e de vânzare, iar viitorul elevilor noștri nu e o monedă de schimb pentru ambițiile unui ministru care crede că școala e feuda lui personală.
Colegi, nu stați nepăsători! Nu pentru David, nu pentru sistem, ci pentru noi, pentru elevi, pentru educația care merită mai mult decât un boier absent și o mână de hashtaguri. Să le arătăm că moșia lor se prăbușește fără munca noastră. Să le arătăm că profesorii nu sunt iobagi, ci stâlpi ai viitorului. Boicotăm pentru că demnitatea nu se negociază!
